Ne zbenguim în lumea asta cu doruri mari de a părea imaculați. Să nu care cumva să picăm greu celorlalți care, dintr-un nu știu ce exces de zel, ne vor judeca iremediabil și astfel, vom suferi, tră…
Sursă: Rămășițe
Praznic
Saptamana asta a fost despre vulnerabilitate, despre rusine, neputinta si neajuns, despre mine cu mine si despre limitele pe care, fara sa vrem, ni le punem singuri. Mental, fizic, psihic…
Suntem in cursa cu obstacole… mereu! Unele le sarim lejer, altele ne sperie intr-atat incat ne poticnim la gand si faptul ramane gand, vis, vorba… Altele ne surprind pe parcurs, ne invaluie, ne gatuie sau ne dau avant… Dar cursa continua si da, sfarsitul nu-i aici!
Am trecut schiop un prag care m-a pus in genunchi, apasat. Totusi crucea nu si-a pierdut scripetii.Cineva acolo tine strans si nu ma pierde din ochi si din scripeti.
Azi e praznic pe stanga, sus, la piept!
Cand nu e timp
Cand nu e timp de stat
Si mergi firesc intruna
Cand n-ai timp nici sa vezi
Ce vreme e afara
Desi ai dat perdelele deoparte
Si ai facut loc diminetii,
Atunci se cheama ca muncesti?
Mintea mamei e mereu in ture,
24/7
Ce pauza de cafea?!?!?
„Mama, mi-e sete!”
„Mama, nu ma descurc la paranteze!”
„Mama, daca nu ma ajuti, eu ma duc la joaca!”
Nu mai stiu sa stau.
Nu mai stiu sa ma joc, daca am stiut vreodata…
Ma pierd in aburii supei de pe foc.
E unspe’ jumate.
La doispe vin copiii de la scoala…
A, e cam frig!
Tre’ sa fac si focul!
Si mi-am promis ca pun si capcane pentru soareci…
Sa mai stau?
Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine! (fara diacritice)
Imi place sa te privesc dormind.
Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine!
Sa vad cum imi cauti cu mana parul, sa-l plimbi printre degetele-ti marunte
Sa vad cum ma strangi tare la tine,
apucandu-mi gatul si pierzandu-te in visare.
Sa vad cum te legeni zgomotos uneori
Sa Vad cum dormi cu masina preferata pe perna
Sau cum privesti de sus, din patul etajat, lumea…
Imi place sa te vad dormind si apoi cand te trezesti
sa iti lipesti obrajii moi si calduti de fata mea…
Sa iti simt mirosul acela pur si sa-ti vad ochii imbratisand o noua zi.
Te iubesc!
Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine!
In ordinea in care ai nevoie mai mult!
Te iubesc si atunci cand tipi si te arunci frustrat pe covor…
Te iubesc si atunci cand urli sau ma ingani sau frenetic trantesti usa
Te iubesc si atunci cand fara incetare imi vorbesti si te plimbi in cerc in acelasi timp,
Te iubesc si cand chitcai si te bucuri ca un ied.
Te iubesc, orice-ar fi!
Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine! Si pe tine!
Mereu!
5 ani de blogging
Ma grabesc sa scriu ceva ce sa marcheze acesti ani. Repede pana nu se trezeste Vladimir.
Nu am fost un blogger tipic, nu am scris regulat si nu am avut o linie anume pe care s-o urmaresc in articolele mele ci doar am asternut atunci cand simteam ca trebuie sa refulez , franturi de ganduri si de trairi reduse la timpul care imi sta de prieten.
Aniversarea asta ma gaseste intr-o singuratate enorma, prea mare cateodata pentru umerii mei mici. Am o sete de oameni, de locurile mele, de ochii de care mi-e dor. Am o sete de mine, de regasire, de daruire asa cum o faceam mai demult…
Mi-e dor de dragoste, de Divin, mi-e dor de asezare, tihna si bucurie. Mi-e dor de soarele din zambetul prietenilor mei si mi-e dor de caldura imbratisarilor lor.
5 ani ma gasesc intr-un dor teribil cu o forfota mare si epuizanta care imi da batai de inima tahicardice si imi face tensiuni pe care greu pot sa le mai port.
Dar sunt bine, slava Domnului, copiii sunt sanatosi si fericiti si asta conteaza cel mai mult.
Sus sa avem inimile! Cu drag!
Luati loc, va rog!
Luati loc, va rog, in inima mea, cu atentie! Stergeti-va la intrare, va rog, nu de alta dar nu am loc sa ma aplec sa sterg noroiul sau praful sau ce aduceti cu voi…
Luati loc, va rog, fara sa ii impingeti pe altii. Fiecare cu locul lui, fara mare tam-tam, imi place linistea… Zgomotul reduce spatiul si asa prea stramt… Sa nu va speriati ca vor fi si alti oameni, cum va spuneam, fiecare cu locul lui frumos pregatit.
Daca vreti sa aduceti c
adouri, nu va cheltuiti prea tare, primeniti-va sufletul si e de ajuns!
Eu o sa fiu in prag cu bratele deschise, asa o sa ma recunoasteti, sa nu cumva sa gresiti destinatia.
Odata intrati, nu va fi loc de iesit prea curand, deci pregatiti-va de un sejur mai lung…
Haideti, s-a deschis sezonul!
Jurnal de neputinta, prolog
A fost odata ca niciodata un om. Un simplu om. Un om ce iubea viata si binele din ea. Rasfoia frumosul si se umplea de petale de frumos. Respira viata, transmitea viata, iubea oameni, tanjea dupa ei.
Zi de zi vedea lumina, soare, zambet si bucurie si niciun nor nu razbea pe cerul vietii sale. Nici macar unul. Cat de mic.
Odata a intalnit un om ce vedea aceeasi lumina, aceeasi bucurie si incalzea cu privirea lui tot ce intalnea in cale. Era viu, palpabil, exista…
Nu dura mult si omul ce vedea aceeasi lumina, orbi. Si orbi atat de tare incat valul ce-i cazu pe ochi era greu de purtat si nu putea fi dat la o parte. Tare mult se mai chinuia cu el. Nu mai vedea lumina si nori negrii ii inundau sufletul clipa de clipa.
Omul cel simplu ce vedea aceeasi lumina, zambet, bucurie, tare se mai intrista si isi ingenunchea sufletul zi de zi, clipa de clipa ca poate, poate, orbul isi va capata lumina. Si orbul se impotrivea pe zi ce trece, luminii, zambetului, bucuriei.
Omul cel simplu isi transforma lumina in ploaie si de atunci ploua intruna in sufletul lui.
Si, Doamne, ridica-i valul si da-i ochelarii Tai! Si mie, vindeca-mi ranile ca tare ma mai dor!
Picuri pe crestet
Ploua afara, zgomotos, neintrerupt, uneori banal, alteori apasat, subtil. Ma intreb ce viseaza copiii cand ploua si ce o sa visez eu cad o sa imi pun capul obosit pe perna despre care nu o sa mai stiu de e moale sau tare caci voi adormi la prima inchidere de pleoape.
N-am mai visat demult in somn caci, mai nou, visez cu ochii deschisi. Nu stiu cati dintre voi va pierdeti in visare, ziua, dar eu ma pierd, ma adun, iarasi ma slobozesc in ganduri despre lucruri si oameni, despre cum e si cum nu e, acum, atunci, aici, acolo. Si fug, refulandu-ma in ceva-ul meu nestiut, neimpartit, nerobit…
M-am saturat de constructii! Imi doresc sa nu fi gandit atat, sa nu fi stiut atatea, sa nu ma inunde grija lucrului bine facut.
„Let it go!”, il aud de departe si nu-l iau in seama, ma leg si mai strans de lucruri care nu ma definesc si care imi tulbura firea si fiinta.
Sunt un intreg dictionar tehnic: tencuiala, glet, ciment, tinci, rigips, profile, negrese (sau purici pentru cunoscatori), vata minerala aluminizata, grinzi, capriori, OD-uri, coltare, amorsa, lavabil, mistrie, etc.
Si haine pline de glet. Poate ne-om scutura si de ganduri si griji cand s-or fi terminat toate!
Rămășițe
Ne zbenguim în lumea asta cu doruri mari de a părea imaculați. Să nu care cumva să picăm greu celorlalți care, dintr-un nu știu ce exces de zel, ne vor judeca iremediabil și astfel, vom suferi, trăind nefericiți până la adânci bătrâneți.
Mă deranjează cumplit grija cu care ștergem de praf masca, în fiecare zi. Ba mai și adăugăm ceva ipsos în plus ca să dea bine, vezi tu, la exterior.
Ne feștim și ne schimonosim teatral, poate-poate vom fi luați în atenția maselor. Vrem laudă, aplauze, scenă mare și înaltă!
Sufletul se târăște prin culise.
S-a ridicat cortina!
Fotografie: M. C. Escher’s “Hand Holding a Reflective Sphere”.
Când ești departe
Când ești departe, nimic nu mai încape în sălașul firesc, toate își ies din formă, niciuna nu mai intră la loc. Nici măcar eu nu mai intru în pielea mea, ci îmi ies, alergând după tine.
Nici măcar copiii nu mai sunt la fel, fiecare devine brusc izolat în supărările lui. E un dezechilibru total când ești departe!
V se ridică zbughit și strigă curios „Tata!”, și atinge partea de pat pe care dormi și o mângâie fin, exclamând mândru numele tău.
Noaptea ne culcăm numărând zilele până când tu ai să te întorci acasă și ai să restabilești echilibrul ce l-ai clintit plecând.
Sunt sigură că funcționăm cel mai bine împreună, atunci când ești acasă și fredonăm toți melodia și ritmul familiei noastre.
Tata, te iubim!
Forfota din mine 